Excerpt for Neorânduirea firească a lucrurilor by , available in its entirety at Smashwords







Ana Vlad

Neorânduirea firească a lucrurilor

POEZII



Copyright

Neorânduirea firească a lucrurilor

Copyright © 2017 Ana Vlad

anaisnotmyname@wordpress.com

Coperta și ilustrația © Ana Vlad



Toate drepturile de reproducere, integral sau partial, prin orice mijloace, inclusiv stocarea neautorizată în sisteme de căutare sunt rezervate. Reproducerea se poate face doar cu acordul scris al autorului, cu excepția unor scurte pasaje care pot constitui obiectul recenziilor și prezentărilor.



This book is licensed for your personal enjoyment only. This book may not be re-sold or given away to other people. If you would like to share this book with another person, please purchase an additional copy for each recipient. If you’re reading this book and did not purchase it, or it was not purchased for your use only, then please return it and purchase your own copy. Thank you for respecting the hard work of the author.



Sunt



Sunt un castel de nisip la malul mării,
Cu turnurile mângâiate de sarea depărtării,
Sunt un vârf de munte cu salbă de nori albi,
ce își așteaptă ziua și noaptea peste ani,



Sunt o poiană plânsă de ploaia cea amară,
Ce spală durerea iubirilor de vară,
Sunt un câmp nesfârșit cu maci, cu maci, cu maci,
Ce dor ca răni adânci de sulițe de draci,



Sunt o vorbă închisă în sufletul tău,
Ce bântuie și strigă și sfâșie mereu,
Sunt aer ce tremură în văzduhul albastru,
Când timpu-i suspendat între calm și dezastru,



Sunt oază ce te-așteaptă să-ți mângâi ostoirea
și-apoi să pleci senin să-ți afli fericirea,
Sunt vis, sunt dor, sunt floare, sunt lacrimă de soare,
Sunt alb, sunt iad, sunt tihnă, sunt rază de lumină.



Conjuncție



să mă întorc înapoi
să-mi culeg genele grele de dorinţe
să mi le pun la loc



să-mi fac cunună
din toţi trifoii cu patru foi
fără noroc



să-mi umplu locul gol
din inima rece
pârjolită de foc



să-mi resorb lacrimile
din ochii larg deschişi
fără pleoape deloc



să te găsesc
fără să te caut
printre timp şi alt joc



Exitus



Timpul sclipea în ochii tăi roz,
Vrajba fugea în halatul ei gros,
Gura tăcea, aşezată frumos,
Noaptea venea.



Viscol ardea în cuptorul vârtos,
Anii treceau fără vis, fără rost,
Fuga din noi se-ntorcea-nevoios,
Dorul striga.



Lespede grea încrustată în os,
Dragostea noastră-ngropată pios,
Inima ta armurá abanos,
Luna cânta.



Spulberare



zbucium, alergare, gând, linişte,

și frunze moarte, şi alei goale,

şi timp suspendat,

și gând,

şi linişte.



zbucium, alei, frunze moarte,

şi frică, şi iluzii,

şi linişte.


n-ai să ştii niciodată.



ploaie, şi dor, şi abis.
unde s-au dus toate visele?
n-ai să ştii niciodată.



mâini gesticulând,

voci acuzând,

cap plecat,

greşeală

şi zbucium.



şi zbucium.


unde-au pleacat toate păsările?
cu aripi întinse, cu aripi întregi,

cu aripi…


nu întoarce capul,

nu vorbi, nu privi, nu vorbi, nu privi!
fii mii!

fii mii!

nu mai fi tu,

fii mii!

fii mii…


uimire, lacrimi, şi gând, şi linişte.
și linişte.
unde s-au dus toate visele?
unde-au plecat toate păsările?
cu aripi întinse, cu aripi întregi, cu aripi!
n-ai să ştii niciodată…



Ropot



ai venit
deodată cu ploile şi
ai săpat în mine
şanţuri adânci:
unul duce de la cap
până la inimă, altul
coboară încet,
precum un pârâu
proaspăt ieşit din stâncă,
spre locul în care,
cu fiecare clipă,
cu fiecare cuvânt,
din fiecare gând al meu,
şi cu fiecare suflare,
se nasc noi stropi
de ploaie,
altele curg
deodată cu sângele
prin venele
ce-mi străbat
tot cuprinsul,
de parcă aş fi
un sit arheologic
în care ai căutat urme
ale altor civilizaţii
ce au locuit vreodată
în mine,
dar ce să mai vorbim…
mi-ai luat ploile
şi m-ai înfăşurat în ele,
să-mi umple şanţurile
pe care tu
le-ai săpat adânc
în  mine,
să-mi aştept cuminte
toamna târzie
în care piatra cubică
lucea
în lumina felinarelor
aliniate de o parte
şi de alta,
de la un capăt la altul
al străzii,
aşa cum numai
ploile ştiu să o facă
să lucească



Apatie



sunt cea mai anostă fiinţă
de pe pământ:
până şi ploaia se opreşte când
mie îmi vine să plâng
din pur senin,
ca să nu se deprime
de plictiseală.



sunt cea mai anostă fiinţă
de pe pământ:
până şi soarele arde cu spatele la mine când
mie îmi vine să râd
din pur neant,
ca să nu-i vină să se stingă
de plictiseală.



sunt cea mai anostă fiinţă
de pe pământ:
până şi vântul fuge din calea mea când
mie îmi vine să alerg despletită
fără motiv,
ca să nu-i vină să nu mai sufle
de plictiseală.



se ştie că
ploaia şi soarele şi vântul
ar muri în chinuri dacă
n-ar mai plânge şi n-ar mai râde şi n-ar mai sufla.
doar luna se lasă
plictisită
de mine,
fără să-i pese că are doar noaptea
la dispoziţie.



Vulnerabilitate



există

un prag

peste care,

dacă treci,

poţi fi

iremediabil

rănit.

eu am trecut acel prag,

honey,

ştii?



Antonimă



aș scrie pe ziduri că urăsc
toamna
dar nimic n-ar fi
mai neadevărat și mai
absurd



cum să nu iubești
toamna
cu lumina și căldura,
cu răcoarea și ploile,
cu castanele și culorile
și frunzele ei
moarte?



aș scrie pe ziduri că detest
toamna
dar nimic n-ar fi
mai neadevărat și mai
absurd



cum să nu adori
toamna
cu mânecile ei lungi,
cu râsul ei măsurat,
cu cuvintele ei temperate
și cu aripile ei
tăiate?



aș scrie pe ziduri că disprețuiesc
toamna
dar nimic n-ar fi
mai neadevărat și mai
absurd



cum să nu prețuiești
toamna
cu doamnele ei,
cu toanele ei,
cu umbrelele ei
și cu programul ei
fix?



aș scrie pe ziduri că
iubesc,
ador,
prețuiesc
toamna
dar nimic n-ar fi
mai neadevărat și mai
absurd



Empatie



fata-cameleon era când verde,
când galbenă,
când vișinie,
când albastră,
după cum era
sufletul
pe care se așeza.
într-o dimineață,
se așeză,
din greșală,
pe o frunză verde și
nu mică îi fu mirarea
când constată că era
ruginie.
aproape că îi veni
să creadă
că nu mai era o fată-cameleon
și că în sufletul ei era
toamnă.
dar frunza tremură într-o adiere de vânt
și pluti,
resemnată,
spre pământ.


Purchase this book or download sample versions for your ebook reader.
(Pages 1-6 show above.)