include_once("common_lab_header.php");
Excerpt for Poco Sostenuto by , available in its entirety at Smashwords

POCO SOSTENUTO


de Cristina-Monica Moldoveanu

Copyright 2018

de Cristina-Monica Moldoveanu

Smashwords Edition



Smashwords Edition, License Notes:


Thank you for downloading this free ebook.

Although this is a free book, it remains the copyrighted property of the author, and may not be reproduced, copied and distributed for commercial or non-commercial purposes. If you enjoyed this ebook, you may encourage your friends to download their own copy at Smashwords.com, where they can also discover other works by the author. Thank you for your support.

TABLE OF CONTENTS



CAPITOLUL I – STANȚE LUNGI



pacea discretă a unei veri târzii

diapazon imperfect

acasă

Maya

Broadway, New York City

Venus din Willendorf

noaptea în care am vindecat luna de pe cer

Lumea care am fost

Cartea zidăresei tinere

staționare

Ore și hore

Scrisoare pentru drumețul de la miazăzi

Umărul lui Siegfried

Inuendo 40

extaz

Întâlnire

Calendar

măceșele

Adiere

Rachmaninov - Vocaliză

pe lângă colțul ochilor

Muñequita

Ochi de apă

În dulcele exil

Fire de tămâie

Viaduct

Encantada

Înviere

Ramuri

luna ca zmeura

Pâine și lapte

Închipuire

Bobotează

Femeia și contrabasul

Idilă

Amurg

eu nu sunt fluture

Incognito

ceva ce am uitat

vânătoare cu urși

înainte să fim praful din lumină




CAPITOLUL II – STANȚE SCURTE



Știu

Solo

peste an

ziua facerii

rânduiala

salcie

căderea în ochi

brazii de peste drum

libertate

clasic

între vieți

primăvară

geneză

taci, fluturii dorm

lișița

Phoenix

oiștea

râpa cu aluni

ametist

istoveală

colț de zâmbet

Noroi

Dansul culorii roșu

mângâiere

pianissimo

trebuie și să ningă

șoapte

antedatat

flamenco

pălăria de soare

arhitectură

Magister

Însemne de creștere

Intimitate

Femeia fără bărbat

Schimnicie

Note

Primele cețuri

Auscultație

Întâlnire

Turcoaz

Cântec

Anotimpuri de trecere

Horă

Străfulgerare



CAPITOLUL I – STANȚE LUNGI





pacea discretă a unei veri târzii


e o zi frumoasă care mă privește drept în ochi/ clipa curată în care cerul de un albastru adânc se sprijină pe umerii pământului/ și iarba crește greu ca din mare cu vârfuri legănându-se încet


este simplu să leg cu nodul năframei două ceruri sau două pământuri/ coasa vremurilor trecute parcă mușcă din viitor/ oamenii sunt clipe de soare fiindcă lucrul care îi naște îi și omoară/ undeva pe cerul sufletului lor


unii plâng fără lacrimi precum nebunii triști

cei care niciodată nu au plâns degeaba

cei care lasă lacrima lor ca dintr-o rană să apere viața vieților ce va să vină

cu chipurile trase și blânde ca frunzele căzând încă moi

pe jumătate moarte pe jumătate vii



diapazon imperfect



mai demult treceau prin mine anotimpuri de mătase, pajiștea mănoasă înverzea sub cerul albastru;


revederea era încă în mine la mijlocul spațiului meu rupt din timp, a culorilor văzute prin ochii mei, la mijlocul spectrului luminii, față în față cu lumea verde și albastră prin convenție și îmi aminteam pentru prima oară lucruri muritoare, precum cuvântul vorbit din aproape în aproape, vocală care curge până la stăvilarul consoanei sale;


toate fugeau de la mine precum lumina fuge când întâlnește oglinda, precum păcatul atingerii fuge când se sărută crucea, precum apa fuge din locul unde cade o piatră și numai timpul părea spirală învârtejind tot ce trece,


tot în afara sufletului prin care încă trecea vânt.


era o vreme când toate pulsau tare, gata să spargă barierele, și apoi barierele erau ridicate tot mai aproape, până când inima lupta tot mai greu;


sunt inimă prin palme, inimă prin gânduri, inimă prin toate câte sunt,

toate în afara sufletului prin care încă trece vânt.



acasă



era o țară frumoasă și tare era bine/ era aerul sfânt și limpede de respirat peste râuri și ierburi din creștet până în vale / încât vedeam clar toate silabele noastre pe buzele voastre


mamă și tată cât de frumos colorată e harta mea/ oare așa este lumea


nimeni nu mă auzea în timp ce tremuram fericită cu palma mea de om/ călătoare peste palma voastră de pământ/ mamă și tată


cum pot eu plânge sau zâmbi când sunt încă un copil/ ochii mei nu sunt genune scâncetul meu nu este vioară / și sunt foarte mulți bătrâni lângă sufletul meu ca o nuielușă de alun


mă țin cu toții ca pe-un coș plin cu pâine în brațele femeii rumene de soare cu priviri de ape


atâtea ape trecute și viitoare


crești copilul meu de ce crești mă întrebau /de ce viața este mereu greu de purtat mai departe/ tot ce îmi spuneți voi/ tot ce am învățat de la voi sunt mereu întrebări/ mamă și tată/ de aceea este așa


creșteam mândră de noi toți/ respiram prin iarba de dincolo de locul unde fug amintirile/ respiram la poala mărului și părului cu rădăcini drepte/ trupul meu se așeza pe pământ într-o rână/ inelele de creștere din oase și din pomi începeau să se întărească/ și noi începeam să ne pierdem unul de altul


tată și mamă



Maya



Doar unele fructe timpurii ies în lume din forma cuvintelor ca dintr-un corn al abundenței/ tu și cu mine știm aceasta/ tu fiindcă ești mereu cu mine și eu fiindcă am fost mereu ascultătoare și îmi plăcea rânduiala cuvintelor/ până când cornul lunii începea să alunece a toamnă dincolo de iubire


Bătrânica mea din ceainicul care aburește precum lampa lui Aladin terminase de povestit / eu frunzăream acum cărți vechi demult uitate și plângeam pentru toți cei care le-au scris/ sau mă bucuram pentru cei care nu le-au citit


În spatele poveștilor era marea care arunca la mal scoici încă pline


Câteva nu erau deschise niciodată, oricâți scufundători treceau peste ele cu branhiile lor artificiale de îmblânzitori ai frumuseții


Învățam la școală cristalizarea la lecția de fizică și topeam sare de bucătărie/ apoi lăsam soluția să se evapore și priveam pietricelele strălucitoare cu ochii curați/ cât de trist și frumos era să creăm noi înșine lumina fără să știm


Blestemul cădea precum stingerea în pripă a lumânării și fumul mânjind geamul


Am văzut un om care părea orb, dar vedea, și mi-era milă de el/ până și orbii își recapătă vederea câteodată spunea inima mea/ o inimă care începuse să se gândească pe sine albă


Iată artistul și moartea care își zâmbește sieși, mai spuneam eu



Broadway, New York City



Știai că ea era doar un copil zi și noapte?


Poco sostenuto, strigă garderobiera, mai înainte de concertul pentru fagot de W.A. Mozart.


Câteva flori nemuritoare mult prea deschise, încât culoarea extatică spărgea paharul și se prelingea, diferența dintre eu și tu la limită, fundamentarea ontologică a sintaxei - primul pas al con-științei pe care cei inocenți o numesc impropriu doar epistemologie.


Odinioară ea era încă o femeie (tânără) cu părul încrețit mult sub acțiunea apei de la robinet.


Molto vivace, strigă cel însărcinat să anunțe intrările în scenă.


Cât de frumoasă ni se pare uneori aselenizarea omenirii pe care învățăm să o acceptăm, așa cum arcușul învață moderația, așa cum orice frumusețe cade în dizgrația armoniei orchestrale.


Ea era doar un copil care creștea într-o familie care îmbătrânea. Oh, your daddy's rich and your ma is good-lookin'. Urechile oropsite de piese de jazz la pizzeria din cartier, așteptând o comandă de pizza cu impurități greu de identificat.


Allegro ma non troppo. Vise despre lumea nouă ca teatru al unei alte regii, lume care odată și odată tot trebuia descoperită. Ariile mezzosopranelor defrișate din creier. Mutatis mutandis, toate vocile reapar într-o altă buclă spațio-temporală. Toți cei care scriu poezii la tastatura calculatorului, când se știe că la un nivel meta-organic ei ucid ca Sigismondo și uneori mor ca Paolo și Francesca în scopul scrierii Divinei Comedii.


Ea avea o structură logică ca oricare alta, înfrunzea ca orice alt lucru cu rădăcini nervoase și mama ei se îmbăia foarte rar în fântâna tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, numai atunci când ele nu puteau face față epocilor de piatră și de fier ale omenirii. Altfel, viața ei era frumoasă ca o stea prizonieră într-un țurțure, calmul mării era albastru larghetto și cerul așa cum se cuvine, seninătate în largo.


În fiece zi ea înghițea otrava sorilor și lunii, își întindea palmele și se ascundea într-o anume frunză, degetele ei preschimbau țărâna în pietre, apa pe care o bea nu avea încă nume, dar tainele grădinarilor încă o protejau.


Ea - chiar în acest moment - există. Toarce vremea scursă din caier cu mâini neîndemânatice.



Venus din Willendorf



Cu brațele încrucișate la spate și obrazul ostoit de lacrimi, ca într-un soften more la photoshop, ea tace în picioare. Ceasul electronic picură de pe masă, când mai tare, când mai încet, secundele, ca pe niște pui abia ieșiți din găoace.


Ea stă la pândă, vânează cu tot corpul fiecare sunet, de parcă inima ei trăiește în siguranță după legea mecanicii lui Newton, de parcă ea îmblânzește momentul pe limba ceasului și îl împinge ca pe o lopată în brutăria timpului civilizat de om, pe acest planetariu unde noi am îndrăznit să visăm prea mulți cerbi imperiali cu coarnele înstelate, lepădate pe pământ primăvara.


Dar ne-am gândit cu bună cuviință să le dăm tuturor nume de legendă, până când mai avem nume, fiindcă numele date de noi se nasc la fel de greu ca stelele.


Pe măsură ce ea se odihnește, tăcerea se propagă împrejur. Ea, dacă stă pe loc, de fapt merge înainte. În orice direcție. Este atâta seninătate, încât nici orb cu orb nu se mai poate certa, zâmbetele viitoarelor mame capătă catifelare, orchestrele cântă perfect armonii niciodată dirijate, părul fecioarelor este blând și netezit, nivelul apelor se ridică.


Deodată, din aer va crește un zid în fața ei, și ea tot cu brațele la spate.



noaptea în care am vindecat luna de pe cer



trează la patru dimineața, februarie în a patra ei săptămână,


luna în ultimul ei pătrar, femeia cu viață de mai mult de patru decade


cu dezgustul de a citi un roman, rău ca toate romanele la ora aceasta a dimineții, cu aceleași ape tulburi hiperrealiste pentru ea,


răul necesar, fiindcă mereu rămâne instinctul vital, fiindcă supra-viețuirea nu e logică pentru muritorii de rând, precum acest gen de femeie


cu bagaj de cuvinte și amintiri, cu astenia de a-și căra trecutul între noapte și zi, femeia singură care execută mișcări de extensie a brațelor pentru a diminua disconfortul,


privește pe fereastra cu sticlă, gândește ce minunat că are curent electric în casă și pat în care să doarmă, își amintește lespedea de mormânt dată la o parte în fața capelei din cartierul ei și inscripția nihil sine deo lângă vulturii aurii, străjeri pe poarta cu lacăt și drugi de oțel,


simte temperatura cum va crește peste 10 grade Celsius în acest februarie și ea stând la fereastră o doare că luna, această împărătiță coborând dintr-o icoană,


abia se vede Dumnezeule, un abur ca de moarte o înfășoară dar nu e haloul ei, ea abia dacă mai strălucește pe cerul senin și mijlocul ei e rupt ca fibulele antice descoperite de arheologi, ca o fractură de os subțire privită la radiografie,


și, veghind-o, ea strălucește mai tare și urcă din hăul ei de dedesubt, tot mai calmă și frumoasă, fără fisură,


cu stelele picotind înspre zori,


și apoi iată-l, izbucnește din nou, soarele orb, cerc de foc în care au murit din nou toate stelele, și cerul care se înfierbântă mai mult decât spera ea acum



Lumea care am fost



Și iată cum trăim: ne pune Dumnezeu mâna în cap.

Ne face calzi și buni, ca să împărțim cu alții zborul și mersul pe ape,

să hrănim veacurile ce vor veni prin dicționarele îngropate în noi.


De ce această ceașcă de cafea își amintește de mine și

are același clinchet chiar și după ce l-am uitat?

Dar trunchiul gros al stejarului de lângă drum, de ce mă cunoaște?

Dar Mona Lisa și coloana infinitului a lui Brâncuși?

Și stelele, Doamne, până când își vor aminti de mine?


Lumea întreagă ne trăiește viața, la fel cum arheologii ating și numesc

obiectele din morminte străvechi, iar noi ne strecurăm moi și calzi

printre cele vii și cele moarte care se țin scai de inima noastră.


Răstimp învățăm să ne scriem numele în palmă ca să îl ținem minte

și să îl înțelegem, învățăm rădăcinile de leac, noi cei care am plecat

dintr-o singură rădăcină; iar numele nostru nu va apărea din nou

până când ceilalți nu îl vor fi uitat.


Răstimp focul din noi înșine fuge zilnic precum lumina fuge de la soare…

departe prin sângele nostru către lume, trecând prin piele și oase și carne,

naște pui vii și calzi, tot de la Dumnezeu citire.

Trăiește-mă și pe mine Doamne.



Cartea zidăresei tinere



Ea, cu părul și unghiile ei de fecioară,

albăstrea cerul verii în amiaza mare, limpezea cântecul Niagarei

și rotunjea coaja pâinii.

Era curată ca ploaia în deșert.

Dar iubea, iubea un bărbat de parcă el ar fi fost Dumnezeu.

Fiindcă de fapt el nu exista.


Vezi, copilul meu, departe e o casă mică și albă, numai atât am putut

să ridic pe locul iubirii noastre după ce tatăl tău a plecat.


Sfântă este amintirea ta mamă, precum ridicarea unei catedrale:

e nevoie de secole

până când vor sufla vânturile umezi toate luminile de păpădii dinăuntru,

de pe bolta sufletului.


În rest doar răni uscate în locul ruinelor din târgul vechi al Moșilor,

fundații de biserici temporare săpate în ceea ce nu mai ținem minte.



staționare



Îmi amintesc aievea cum eram îndrăgostită de un bărbat dintr-o sală

de așteptare, unde au curs multe întâmplări nevăzute între noi și

vreo cinci anotimpuri.


trenul accelerat numărul… cu plecare din…

El își așeza pe bancă hainele lui de ploaie lipite de ale mele,

își agăța lodenul albastru în cuier peste pardesiul meu maro,

mă privea secunde întregi prin miezul pupilei, cădea în mine pe acolo

cu inima lui încolțurată și eu simțeam cum cresc iar bobocii de iasomie.


va avea întârziere 119 minute…va sosi la linia…

Ceea ce a fost interesant și incredibil era că tot ce fusese gri

în lume începuse să fie moale și mai puțin cenușiu. Simțeam cum

respirația mea ca fluturele afâna penele porumbeilor și netezea

norii de furtună; îmi găseam mai întâi sufletul, și apoi genele

tremurând, între pieptul și aripa deschisă a păsării, ori exact

pe marginea craterului săpat de soare în nori atunci când ploua

cu soare. Simțeam cu podul palmei ceva blând și bun orice aș fi atins,

precum cântecul de leagăn cu voce joasă și caldă, pe care pruncul

îl pipăie mai mult decât îl aude.


Trupul meu era o salcă foșnind bănuții ei de argint, prindea la copcă

soarele când răsărea agățat de vălul norilor, îl trăgea cu puterea sus

pe cer, somnoros și obosit din hora stelelor care mă răvășise și pe mine,

prea tânără pentru ochii puternici ai bărbatului; eram ștearsă ușor

cu guma de același creion gri care mă desenase, și la fel porumbeii,

norii și fumul. Trupul meu era mai puternic decât mine, știa exact

pe unde să meargă ca să afle florile alb curat, umbrind ușor zidurile.


cu vagonul restaurant în spatele locomotivei…

După doi ani drumul mi s-a schimbat și de atunci a fost interzis

să port ceas de mână; timpul meu a devenit bun public măsurat la ceasul

din sala de așteptare de la subsolul gării, unde mirosea a hamburgeri

și teancuri de ziare necitite. Eu nu mai știam cât e ora.


trenul va staționa 20 de minute…



Ore și hore



Cuțit ruginit ars de foc pe brazdă de trup fără noroc.

Ne pocăim în numele iubirii, ne închinăm până la pământ, precum liliacul înflorit în miez de iarnă, încât nu se știe ce e zăpadă și ce e floare și fiecare clipită e atât de importantă încât ceasurile noastre de mână o iau razna.


Ascunsă sub tâmpla mea trează o singură stea mai veghează.

Și Dumnezeu ne apleacă tuturor capetele, așa cum se apleacă floarea-soarelui când miezul ei se întunecă. Ne îmbunează albăstrind cerul din ochii pruncilor.


Sub cerul pustiu de chipuri lumești păianjenii țes povești îngerești.

Ploaie de toamnă, ropot și clopot, parfum de prună vânătă adus de vânt. Lumea se desprinde cu totul de noi, precum nisipul uscat cade de pe trup la marginea mării. Cercul lunii alunecă printre cețuri, din vis în vis.


Prin sfânta treime a veacului meu doar ochiului negru îi spun Dumnezeu.

Dormim. Numai când focul picotește răsare grâul.



Scrisoare pentru drumețul de la miazăzi



Dragul meu, iubirea ta mi-a frăgezit mijlocul așa cum vinul vechi pătrunde încet în lemnul butoaielor, așa cum parfumul murei sălbatice intră în palmă, așa cum apa de la moară tocește roata. Trei anotimpuri azi. Tu râzi.


Și plouă iubirea mea, puii de pisică stau pitiți sub ștreașină, lăptăreasa și-a acoperit vedrele cu folii mari, eu stau ghem sub pătura din căruță de parcă aș fi din nou copil, așteptând să se coacă cireșele, tu îmi spui ceva și eu nu te aud.


Este ceva în mâna mea de la piept. Să fie o floare sau o inimă e totuna, că parcă nu mai țin minte ce era, ce dacă se ofilește. Cât timp același soare se joacă cu amândoi, doar ochii tăi sclipesc și buzele tale freamătă, eu am uitat să vorbesc.


Eu sunt valul, tu ești vântul. Tu nu mă poți cuprinde, eu plâng odihna dinainte de a te întâlni. Eu sunt în fiecare nor, tu mă spulberi către pământ. Suntem atât de singuri când ne gândim unul la celălalt. Trei anotimpuri azi. Poate doar oarbă te voi ști.


Cu bine.



Umărul lui Siegfried



tulpanele cu damf de naftalină care închipuiau jupe fru-fru pe elastic, roz de vișină putredă ca de pe vremea coanei Chirița, cu dantelă neagră ca într-o casă de toleranță, ori gri imperial cu brizbrizuri albe, cădeau pe mine ca rochiile unei zâne cu trenă și decolteu, fiindcă nu mă lăsam până ce nu le încercam în oglindă pe toate cele din dulapul bunicii, asemenea cupelor moi ale bujorilor din grădină, pe care îi tăiam cu tijă lungă și îi scuturam de furnici.


cocoșatul de la Notre Dame și ochii violet ai lui Liz Taylor, profilul Gretei Garbo și ploaia molcom aburind geamul, televizorul alb negru cu purici și pisici aristocrate, timpul necopt când simțirea nu se putea rupe de rațiune și învățam în fiecare săptămână alte două cântece de la cenaclul Flacăra pe dinafară, când așteptam să încolțească în mine dorul de ploaie mare și purtam balonzaidul primit în dar cu doi ani înainte, scurt și strâns tare la mijloc cu cordon și fundă, în fața oglinzii infidele.


acea inimă largă de mamă, dăruindu-ne cu tot pieptul ei soarele proaspăt în zori, bătrâna care ne lasă să bântuim printre lucruri care ne recheamă din sertare vechi, lucruri care ne momesc că vor să fie ale noastre, să le atingem sau să le mirosim printre flori nemuritoare, și noi, cei care știm că vor fi și alții după noi la fel, cei care cunoaștem prețul frumuseții, ascultăm Carmina Burana și credem că trăim o viață întreagă fiindcă fortuna imperatrix mundi est.



Inuendo 40



în geam 40 de flori de gheață și una de flacără, albastrele palate ale fecioarei Geraldine, pielea de caramel a zânei Vespera, 40 de iepe sure și un armăsar murg înstelat, coamele cailor galopând înspumați pe țărmul mării, grădina elizee cu meri Ionagold în pârg și pletele negru-violet ale copilei Dariana,


Download this book for your ebook reader.
(Pages 1-29 show above.)